Reportaje in EPOCA

 

 

IZVORUL DE OCHI

Prin iulie curent am citit în revista “Formula As” articolul “Izvorul cu batiste”. Autorul, Florentin Popa, îşi invita cititorii să ajungă la respectivul izvor, de lângă localitatea Bodoc, judeţul Covasna pentru a se trata de eventuale …miopii.

Pe la sfârşit de august m-am încumetat să-mi iau şi eu la bordul Logan-ului soţia, cumnata şi o prietenă de-a acesteia şi-am purces la drum către izvorul minunilor. Cu speranţa că oarece spălări pe ochi cu apa de-acolo ne vor îmbunătăţi vederea. Nu am plecat înainte de a ne asigura niscaiva locuri de dormire. Motiv pentru care l-am contactat, telefonic, pe tânărul primar Fodor Istvan (ales pentru a patra oară în respectiva funcţie, după cum aveam să aflu mai târziu, la faţa locului), care m-a asigurat că dacă voi merge la cetăţeanul Socaci voi găsi găzduire. Chiar aşa a şi fost. La intrarea în Bodoc, ne-a întâmpinat unul din feciorii domnului Socaci, care ne-a condus la cabana sa, cea mai apropiată gospodărie a localitaţii faţă de izvor.

De la locul de dormire făceam circa o jumătate de oră dus şi o jumătate întors, de mers pe jos, până la “Izvorul de ochi” de pe valea pârâului Vasar-Bodoc. Apa minerală sulfuroasă,sulfatată cu hidrogen sulfurat (după cum se poate citi pe un panou de prin preajmă), era recomandată pentru comprese la ochi, de ameliorat conjunctivita. Dar, localnicii spuneau că dacă faci spălături pe ochi poţi scăpa chiar de ochelari. După spălarea cu batista sau cu pansament curat, aşezi respectivel “ustensile” pe crăcile de prin prejma izvorului.

Am făcut-o şi noi, vreme de cinci zile, dimineţa şi după-amiaza, adică zece spălări. Necăjeala este că niciunuia nu ne-a prins leacul. Poate că mersul acela pe jos, cu trecerea de mai multe ori a unor pârâiaşe, prin aerul puternic ozonat al pădurii, să fi avut oarece efecte benefice pentru plămâni, pentru organismele noastre, cam stătute în ultima vreme.

Am întâlnit, la izvor, şi două femei (mamă şi fiică, probabil) care aveau fiecare dintre ele câte o javră în braţe. În rest, nici un turist, vreme de cinci zile. De pe la oamenii locului, ca şi din revista “Formula AS” am aflat că efectele spălării ochilor pot apărea chiar după un tratament mai îndelungat, lucru pe care noi nu ni l-am permis.

Oricum, eu cred că merită ca oamenii să cuteze a se trata, direct, cu apa de la Izvorul de ochi de la Bodoc. Dar, mai cred că autorităţile locale ar face bine să amenajeze şi câteva locuri de traversare a pârâiaşelor, cu eventuale balustrade de sprijin, pentru că, în prezent, omul este nevoit să facă exhilibristică printre pietre, pentru a nu cădea în apă.

Îndrăzniţi, oameni buni!

_______________

„PAŞI PE TERRA. RHODOS – INSULA SOARELUI“

 

În Grecia – stat european din sud-estul continentului, scăldat de apele mărilor Mediteraneană, Egee şi Ionică – se află Insula Rhodos, una din cele circa 3 000 ce intră în componenţa acestuia. Între celelalte mari insule greceşti – Creta, Corfu -, Rhodosul ar fi a doua ca mărime, fiind situată la intersecţia a trei continente: Europa, Asia, Africa.

Insula Rhodos, aflată la circa 16 km de Turcia, are o lungime de 65 km şi o lăţime de 40 km, suprafaţa acesteia fiind de aproximativ 1 500 km p. I se mai zice şi Insula Soarelui, deoarece cam 300 de zile dintr-un an este însorită. Despre acest adevăr m-am convins şi eu, o săptămână de la sfârşitul lunii iunie curent fiind, împreună cu familia, pe teritoriul acestei palme de pământ asupra căreia nu s-a abătut, în acea perioadă, nici măcar un nor. Să nu mint: în ultima zi a şederii noastre în Rhodos, către seară, au apărut câteva uşoare urme de alto-straţi. Atât!

Am ales să ne petrecem o mică vacanţă în Insula Rhodos gândind că vom avea prilejul să vedem, la faţa locului, una din cele şapte minuni ale lumii: Colosul din Rhodos. Visuri…De ce,oare? vă veţi întreba. Pentru că acea statuie imensă construită în antichitate, care îl înfăţişa pe zeul grec al Soarelui – Helios – şi care măsura între 32-36 metri, ridicată în 12 ani de zile de către sculptorul Hares din Lindia, a fost finalizată în anul 282 î Ch, dar, un cutremur puternic a distrus-o în anul 224 î Ch. Aşadar, acel colos ar fi fost construit din bronz şi întărit ulterior cu fier şi piatră. Se spune că s-au folosit 15 tone de bronz şi 9 tone de fier, dar calculele actuale arată că statuia ar fi “înghiţit” cantităţi mult mai mari de metale, fiind amplasată pe un soclu înalt de 15 metri şi se sprijinea cu un picior pe unul din malurile portului iar cu altul pe celălalt mal, pe sub el circulând corăbiile. Se crede că statuia l-ar fi inspirat pe sculptorul francez Auguste Barholdi, care a construit Statuia Libertăţii din S.U.A.

Iar pentru că am adus vorba de cele şapte minuni ale lumii, le voi aminti şi pe celelalte şase: Marea piramidă egipteană din Giza (2550 î Ch),Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon (600 î Ch), Templul zeiţei Artemis din Efes (550 î Ch), Statuia lui Zeus din Olimp (435 î Ch), Mausoleul din Halicarnas (351 î Ch), Farul din Alexandria (secolul III î Ch).

Scuze, iubite cititorule, pentru viteza pe care am luat-o spre a-ţi furniza unele amănunte despre Colosul din Rhodos. Voi reveni cu detalii privitoare la minunata Insulă Rhodos. Aceasta este cea mai mare din Arhipelagul Dodecanez. În timp, a devenit un important centru regional datorită poziţiei sale, climatului, atracţiilor naturale. Pindar o aminteşte într-una din odele sale ca fiind insula născută din unirea zeului Helios cu nimfa Rhoda. Este situată în Marea Egee şi coasta Asiei Mici, între Cipru şi Egipt, anual fiind „călcată” de circa

1 250 000 de vizitatori sosiţi fie pe calea aerului, fie pe apă. Iar cum noi am purces la drum cu avionul, am aterizat în capitala insulei – oraşul Rhodos -, situat în partea nordică a acestuia. Chiar din prima zi am avut prilejul să aflăm că Rhodosul este compus din două părţi: oraşul vechi şi cel nou. El a fost fondat în anul 408 î Ch, astăzi putând fi văzute ruinele templelor lui Zeus, Apolo, Atena, care-s înconjurate de zidurile înălţate de către cavalerii cruciaţi.

Am fost cazaţi la câţiva kilometri de oraşul Rhodos, în hotelul Oceanis din Ixia. Stăteam la primul etaj al sabilimentului, pe partea dinspre munte, pe cealaltă aflându-se marea, la circa 30 de metri distanţă. Dar, şi pe o parte, şi pe cealaltă a hotelului se aflau chemătoare piscine, atât pentru cei mari, cât şi pentru cei mici sau foarte mici. Înconjurată de palmieri, de măslini, de uriaşi leandri, ficuşi, conifere…, clădirea este atrăgătoare pentru orice turist. Cred că merită să amintesc faptul că săptămânal ajung în Insula Rhodos circa 400 curse chearter, ca să nu mai amintesc şi de turiştii sosiţi cu vapoarele.

După o primă incursiune prin magazinele situate pe marginea şoselei ce traversează litoralul – drum „împănat” la orice oră din zi şi noapte cu zeci de mii de autoturisme şi autobuze – ne-am pregătit de o primă ieşire la ţară, pe Valea Fluturilor. Aflată pe partea vestică a Insulei Rhodos, Valea Fluturilor are o vegetaţie sălbatică, cu arţari dar şi cu leandri la tot pasul, din mai până-n septembrie zona fiind populată de mii de fluturi. Iar pentru ca aceştia să nu fie sâcâiţi de către turişti, câteva camere de luat vederi îi protejează, eventualii „atacatori” fiind amendaţi, prompt, cu sume usturătoare. Valea este străbătută şi de un firicel de apă curgătoare. Între gângăniile locului, ca şi în multe alte părţi ale insulei, muştele, furnicile mai mari sau mai mici ţin companie fluturilor , ca şi turiştilor.

La bordul unui autocar confortabil, cu aer condiţionat (altfel cred că nu se poate circula), am făcut deplasarea din vestul insulei către estul acesteia, poposind la un atelier de ceramică. Destul de bine echipat. Dar nu m-a impresionat ca cele româneşti de la Horezu sau din Bucovina noastră. Într-o curte vecină cu atelierul respectiv am văzut copaci de rodii, care aveau şi flori ca şi fructe mari. Ceea ce ne-a impresionat plăcut în acea primă ieşire a fost bogăţia plantaţiilor de măslini, crescuţi de o parte şi de cealaltă pe stânci ori pe terenuri plate. Am aflat că, anual, în luna noiembrie, are loc Sărbătoarea Măslinului. Pe Insula Rhodos, temperaturile sunt , vara, de circa 35 grade Celsius, iar iarna între 13-15 grade C, cu o umiditate foarte mare. Orice bucăţică de pământ este eficient lucrată, solul având o culoare gri, dar deosebit de fertil.

La tot pasul, în afara localităţilor, am întâlnit multe turme de caprine şi ovine, însă nici o vită mare. În acea traversare a muntelui ne-au însoţit permanent plantaţiile de măslini, dar şi palmierii ori pinii. Până pe plaja de la Arhanghelos, cu nisip fin ca la Mangalia sau Neptun, dar nu ca la Mamaia… După care a trebuit să escaladăm, la Lindos, Cetatea Acropole, cu templul zeiţei Atena. Am urcat mii de trepte, pentru respectivul incurs plătind câte cinci euro de persoană; dar puteam să o facem şi în cârca unor măgăruşi, scoţând din portofoliu ceva mai mulţi gologani (euroni).

În dimineaţa următoare, hopa la bordul vaporului Syni, la care s-au îmbarcat în acea deplasare, o mie de persoane. Dintru început n-am găsit locuri pe punte, aşa că a trebuit să ne mulţumim cu cele din interior, echipate cu fotolii confortabile, răcoriţi în permanenţă de aerul condiţionat. Aşadar, la drum pe apă, spre Insula Simi, situată la câţiva kilometri de Turcia. Insula este populată de circa 2 500 de oameni, care se ocupă cu comerţul de bureţi pentru masă. Am aflat că aici, TVA este, pentru alimente, de şase la sută. Oraşul-port Yalos este o „aşezare albă” din Insula Simi, toate casele fiind văruite în alb, ceea ce stârneşte o plăcută impresie oricărui turist. Iar străduţele înguste găzduiesc numeroase magazine cu de toate. Într-un alt golf al Insulei Simi am coborît la Mânăstirea Panormitis, unde am vizitat câteva săli pline „ochi” cu felurite obiecte antice, cu icoane, cu fresce bizantine. La capătul acelei zile supraîncărcate de curiozităţi, către seară, am revenit la hotelul Oceanis.

Într-una din după-amieze ne-am deplasat, cu autobuzul, în oraşul vechi Rhodos. O scurtă preumblare prin port, de unde se vedeau cei doi piloni pe care, zice-se, s-ar fi aflat Colosul, aceştia având aşezate pe ei câte o capră, am urcat în Cetate. Străduţele de-aici sunt aşa de multe şi de întortocheate că abia te poţi descurca în parcurgerea lor. Se aseamănă, mi-a făcut impresia, cu multe din cele ale Lisabonei ari ale Barcelonei. Aici negustoria se desfăşoară mai abitir ca în Istanbul. Am cumpărat şi eu un inel de 18 karate, cu greutatea de 4,8 grame, având încrustate pe el câteva smaralde, pentru care am plătit 245 de euro.

După câte ştiu eu, România a avut şi continuă să aibă excelente relaţii cu Grecia, în respectiva ţară aflându-se mii de compatrioţi, ca să nu mai vorbesc de zecile de mii de turişti români ce se deplasează în această ţară. Cu toate acestea, în cele câteva zile de preumblări pe insulele Rhodos şi Simi n-am găsit nici măcar un pliant sau o hartă în limba română. Păcat!

Întinsele, însoritele plaje ale Rhodosului pe care le-am străbătut, în foarte puţine locuri am dat de nisip. Pietrişul, mai mărunt sau mai mărioc te întâmpină la tot pasul. Ca şi şeslongurile pentru folosirea cărora eşti obligat să plăteşti câte 7,50 euro pe zi.

Într-una din zile am avut baftă şi de o defecţiune electrică. Începând cu ora nouă dimineaţa n-a mai funcţionat instalaţia de aer condiţionat, nu s-au mai aprins becurile în baie şi în WC. Până la orele 15,30. zadarnice au fost sesizările noastre, cu toate că eram cazaţi într-un hotel de patru stele! De fapt, ne-am mai confruntat şi cu un alt impediment: dacă în primele trei zile, cearceafurile ni s-au schimbat zilnic, în ultimele patru a trebuit să ne mulţumim cu ele mai puţin curate.

Sau, o altă năcăjeală: la ieşirea din hotel pe şoseaua ce ne lega de oraşul Rhodos, o cioară moartă a stat, spre putrefacţie, vreme de patru zile, ca şi o pisică ce-şi dăduse duhul pe cealaltă parte a şoselei, semn că cei de la salubrizare nu prea dădeau pe-acolo.

În general vorbind, Insula Rhodos merită vizitată. Atât ziua cât şi noaptea. Peisajele acesteia sunt demne de admirat. Chir şi bucătăria grecească. În preţul biletului de cazare se putea mânca şi bea de dimineaţă de la ora 6,30 până către miez de noapte.

Aşa că, tot românul, cu punga cât de cât garnisită, merită să facă un incurs pe Insula Rhodos. Măcar pentru a compara realităţile de-acasă cu cele de peste mări şi ţări.

AUREL DAVID

___________________

PALARIA MEXICANĂ

Trenul alerga, serpuitor, prin Podisul Transilvaniei. In compartimentul de calasa intai, trei persoane: doi momarlani de prin partile Parangului si un al treilea greu de deslusit din ce zona a tinutului era. Blugi, camasa cadrilata si palarie mexicana, un sombrero original pe care nu-l daduse jos de pe cap la urcarea in tren.

- Ni la el, cata-mai clopu’ are omu’!

- Da, mai Gheo, tune dracu-n el. Nici la sfanta masa nu l-o tâpat jos de pe crestet.

Cei doi schimbau impresii. Despre starea pajistilor, a fanaturilor, a animalelor. Ca si despre moda palariilor. Palarioarele lor, fara bordure si alte marafeturi, le inlocuiau la doi-trei ani o data. Cu ele isi acopereau capul, din ele beau apa, lapte, bere sau alte lichide, cum se si intamplase intr-o zi de nedee, la Baru Mare, cand, in loc de sticle, negustorul adusese bere in butoaie. Halbele si tapii nu ajungeau si-atunci, unul dintre momarlani s-a dus la barman cu o halba si cu clopul sau.

- Mie sa-mi pui atata bere cata incape in clop. Da’ fara spuma,fiule!

Incapusera doua halbe. Toti momarlanii de la nedeea aceea au cerut “bere la clop”. Nici la halba, nici la tap. La clop.

- Faina treaba o fost, nu?

- Îhî…

- D-apoi ce suparare de ceoareci si de clop o fi avand omu’ asta, ca tace si cujeta?

- E vaporean, tu. Se vede de la o posta ca asta mere peste mari si tari cu vaporu’.

- Nu va mai framantai mintile in zadar, mai oameni! Eu mi-s American din Pravaleni.

- Da’ unde-i Pravaleniu’ asta, tune-l traznetu’?

- In Tara Motilor. Pe langa Brad.

- Atuncea esti roman, nu American cum te laudasi.

- Tatal meu o plecat din Pravaleni prin 1920. S-o stabilit in California, adica in America si o infiintat o afacere cu oi.

- Cum e cu “afacerea” asta?

- Este ca nu mai e. O fost. Pana so imbolnavit al batran. Cand m-o chemat la capatai si mi-o zas sa ma fac luntre si punte si sa-l aduc in tarana de la Pravaleni . Batranu-i trecut de pptzeci de ani, da’ se tine inc ape picioare. Eu luai avionul, venii la Otopeni, de-acolo m-am urcat in accelerat si…oblu catre Pravaleni. La origine.

- D-apoi ca le rupi destul de fain pe limba lui tatane-tau.

- Noi tăt neam de ciobani am ramas si acolo, in America. Batrunu’ o vorbit cu noi numa’n romaneste.

- Da’ scoala?

- Am facut-o-n americaneasca. Adica in englezeasca. Vreo cateva clase, acolo, sa-nvat sa scriu, sa cetesc si sa socotesc.

- Ni, ma, ca ne-apropiem de Simeria. Dupa care urmeaza Deva.

Padureanul din Pravaleni, adica cel revenit din America, a scos capul pe fereastra. Curentul i-a smuls palaria mexicana de pe cap.

- Tune dracu’-n tine! Si eu, care ma gandeam sa ajung la Pravaleni cu “mexicana” luata expres pentru drumu’ ista!

In Simeria, trenul nu a stationat mai mult de doua minute. Iar pana la Deva nici n-a avut timp sa prinda viteza de drum. Cand “americanul” din Pravaleni a coborat in gara, megafoanele difuzau o stire care-l privea direct:

“In dreptul Intreprinderii de Reparat Material Rulant a fost gasita o palarie mexicana. Se pare ca a pierdut-o un calator din rapidul 25″.

- Ni, ma, ca ala-i clopu’ meu, s-a imbarbatat el.

S-a dus intins la seful statiei.

- Cum pot sa ajung in posesia clopului anuntat la megafon? Platesc bine!

- Nu-i nevoie de nici o plata. Cu trenul personal 2033, palaria mexicana-i la Deva. Scuzati. Numai un telefon sa dau.

Ianuarie 1989

“Piesa” selectate din volumul “Intamplari in tren” aparut la Casa Editoriala “Freamatul” din Calarasi

_______________

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

~”Belele” (fragmente)

Trăiri pe ăst tărâm

În urmă cu vreo 26 de ani, stăteam de vorbă cu regretatul scriitor Mircea Sântimbreanu. Abia îmi apăruse, la Editura „Albatros” din Bucureşti, în fruntea căreia se afla, prima carte: „Pe aripi de planoare”.

„Dragul meu, presimt că ai multe de spus. Aşterne-le pe hârtie, aşa cum le simţi”, m-a sfătuit maestrul la o întrebare cam copilărească de-a mea cu privire la modul de a pătrunde mai adânc în tainele scrisului. „Şi, mai ales, citeşte cât mai mult” m-a îndemnat atunci, în timp ce îl asistam la o partidă de pescuit pe malul Iezerului.

Aşa am făcut. Am continuat să citesc orice îmi cădea în mână. Atât reviste literare, precum şi beletristică. Între timp am şi „comis” două volume de proză: „Copil de pripas” şi „Secerişul sec”, apărute la aceeaşi prestigioasă aditură pentru tineret. „Albatros”.

După care, am fost daţi afară de la rosturile nostre, din porunca acelui odios Cabinet doi.

Destul de greu mi-am revenit din „căzătură”. Abia prin 1994. Când am şi publicat volumul „Un cancer de vânzare”.

De ce scriu? Pentru că simt nevoia să afle şi alţi semeni trăirile mele pe ăst tărâm. Despre autorii pe care îi prefer v-am povestit în „Mărturisirea” din trecutul volum apărut prin strădaniile Domnului Artur Silvestri. Încotro merg? Aş dori să scot „din tolbă” cât mai multe…Am ajuns, zilele acestea, la cel de al 25-lea volum de proză.

Dea Domul să fiu sănătos – şi Dumneavoastră, cititorii – pentru a mai produce şi alte cele. În continuare vă propun un fragment din cartea „Belele”, pe care i-am înmânat-o, personal, şi Prea Fericitului Patriarh Teoctist, când a venit în zonă la sfinţirea catedralei din Slobozia.

Aşadar…Belele:

A doua zi, către seară, Sile s-a întâlnit cu Argentina, care se întorcea de la pădure împreună cu fratele ei, preotul Crin.

- Sărut mâna dreaptă! Plecăciune, preacucernice părinte!

- Bună!

- De unde şi încotro?

- De la reşedinţa de taină a fratelui meu, către locul de înnoptare.

- Doar nu vă gândiţi să intraţi în aşternuturi odată cu lăsarea nopţii…

- Depinde. Peste cel mult o oră vine soţul meu din Brazilia, via Bucureşti

- Atunci, vă las cu bine! Eu chiar mă duc spre Capitală.

- Drum bun!

- Iar eu am o mulţime de rânduieli de isprăvit. Dacă îţi convine, îţi dau liber, sor-meo, a intervenit părintele Crin. Cu o condiţie: să nu întârzii prea mult!

- Mai bine vin şi eu la casa parohială. Sper ca Argus să nu fi uitat locul. Sau, poate-i dau un telefon pe mobil, ca să-i spun unde mă aflu.

Au ajuns acasă chiar în momentul în care automobilul cu care se deplasa Argus a oprit în faţa porţii.

Îmbrăţişări, pupături, cadouri…

Lunga perioadă cât stătuse departe de soţie îl răscolise pe Argus, dorind-o şi mai mult.

- Am o propunere, a zis Argentina după primul contact sexual, cam repezit, după duşul binefăcător.

- Ascult!

- Să mergem la pădure în seara asta. La bojdeuca lui Crin. Este linişte multă, peisaj rustic. Mama natură la ea acasă, ce mai…

- Să mergem.

În mai puţin de un sfert de oră au ajuns la „cuibuşorul” popii. Au coborât, au pus zăvorul chepengului de deasupra.

Către miezul nopţii, din senin, s-a stârnit o furtună devastatoare.Copacii se aplecau într-o parte şi alta, rupându-se datorită valurilor de vijelie ce se succedau.

Argentina şi Argus se pierduseră în plăceri trupeşti parcă atunci descoperite. Chiar în momentul cel mai plăcut, de vârf al împerecherii, care peste nouă luni de zile avea să aducă pe lume doi gemeni, fată şi băiat, timpul s-a oprit din scurgerea sa firească. Aşa cum erau, îmbrăţişaţi, au fost aruncaţi către plafonul încăperii subterane.

- Alinierea planetelor! a rostit înspăimântată Argentina, strângându-şi mai puternic în braţe soţul.

Crin îi povestise Argentinei despre visul avut, despre alinierea planetelor.

Clădirile de pe suprafaţa Terrei se făcuseră una cu pământul în câteva zeci de secunde.Stâlpii de telegraf ori cei care purtaseră conductorii electrici, cablurile televiziunilor, automobilele, camioanele, tractoarele, garniturile de tren, tramvaiele, animalele, oamenii pluteau în aer într-o devălmăşie bezmetică. Forţa de gravitaţie scăzuse într-un asemenea hal, încât tot ceea ce era pe pământ se ridicase în aer. Apele ieşiseră din mătci. Dealurile, munţii îşi schimbaseră configuraţia. „Hălci” întregi de silozuri de cereale sau de blocuri turn pluteau în hău. Oamenii care lucrau în schimburile de noapte în emisfera nordică, la fel ca şi cei ce se deplasau de la un loc la altul în cea sudică se aflau, în acele momente, în aer.

Prin atmosfera pământului pluteau cărţi, birouri, maşini-unelte, ringuri, maşini de cusut, de ambalat, cisterne cu combustibil, vapoare, submarine, avioane, rachete aflate în ascunzişurile lor, dar neacoperite, pătuţurile din căminele de copii, ca şi paturile din spitale, copacii, apa mărilor şi oceanelor deveniseră părţi dezordonate, zburătoare, ca şi calotele de gheaţă dinspre polii pământului. Tot ceea ce depindea de forţa gravitaţională, care în acele momente nu mai avea puterea să le ţină la sol se deplasa într-un haos de nedescris.

Prin gurile de vulcani activi sau pasivi ale unor munţi străbuni, lava se revărsa, întărindu-se deîndată ce ajungea la cinci-şase kilometri altitudine. Chiar şi zborul avioanelor aflate în aer fusese dereglat, aeronavele fiind lovite, distruse de obiectele ce veneau de la sol. Viaţa pe Terra încetase în numai câteva minute. În afara unor foarte rare excepţii.

În momentele cataclismului, butoaiele din încăperea aflată în adăpostul preotului Crin se rostogoliseră aiurea, la fel ca şi o mulţime de lucruri, obiecte din preajma celor doi soţi. Se ridicaseră pe tavan, fără a putea să-şi revină.

Argentina şi Argus au început să rostească, împreună, Tatăl Nostru, ca şi o mulţime de rugăciuni.

Doar câteva minute durase alinierea completă a planetelor. Pe măsură ce verticalitatea sau orizontalitatea liniei care le adusese pe aceeaşi axă se strica, lucrurile începeau să revină la ceea ce s-ar mai putea numi normalitate.

Cei doi au căzut din tavanul hrubei, reuşind să se menţină în plan vertical.Nu-şi dădeau seama ce se întâmplase afară, în lume. Care lume dispăruse aproape în totalitate. Plante, animale, oameni ajunşi în stratosferă, fără pic de oxigen, pieriseră. Supravieţuiseră doar câteva persoane aflate în Cosmos, în nave spaţiale, printre ele aflându-se şi două tinere, precum şi alţi câţiva de prin diferite puncte ale străfundurilor pământului. Nu mineri sau alţi muritori norocoşi, deoarece încetinirea forţei de atracţie distrusese şi asemenea vieţi.

O parte din ceea ce plutise în univers, vreme de câteva minute, revenea pe pământ complet deformat, distrus, degradat.

Fluviile, mările, lacurile, oceanele nu mai existau, pentru că apa din ele se pulverizase în atmosferă, în stratosferă…

Argus a luat ceva sumar pe el şi a împins chepengul de la ieşire, pe care preotul Crin îl făcuse culisant. Afară, vijelia se potolise.

Argentina a încercat să prindă un post de radio la aparatul pe care i-l adusese fratelui său într-una din venirile ei la Budeşti. Peste tot, linişte mormântală! În beciul din încăpere nu venea nici un fel de impuls electric. A ieşit afară.

Impreună cu Argus au încrcat să ajungă în locul unde fusese Argeşul. Fiecare avea câte o lanternă cu acumulatori foarte puternici. Prin pădure se împiedicau de rămăşiţe ale foştilor copaci. Dezrădăcinaţi, dar care nu deveniseră…zburători. La fel ca toate obiectele de pe suprafaţa pământului, în timpul cataclismului, apa râului fusese şi ea antrenantă în neant.

Acolo unde credeau că vor întâlni albia Argeşului nu mai era nimic. Nici nu puteau distinge mare lucru la lumina lanternelor. În orice caz, becurile oraşului nu se arătau în noapte. Nici siluetele unor clădiri. Ca şi podul de peste Argeş către Crivăţ.

Au purces la drum, prin întunericul acela nefiresc, cu gândul de a ajunge la biserică. Dar, în apropierea locului unde fusese podul rutier peste apa Dâmboviţei, nu mai era nimic. Decât niscaiva urme de…ceva. Totul îşi luase zborul spre univers.

S-au înapoiat la adăpostul subteran, pe care l-au descoperit cu mare greutate. Au reaşezat la locurile lor patul, scaunele cam şântogăite. Unul din butoaiele cu vin, din încăperea special amenajată, se spărsese. Lichidul se scursese în încăperea din faţă. A fost nevoie de un efort susţinut pentru a-l scoate, cu ajutorul unor vase, al unei găleţi, pentru a fi aruncat afară. Frânţi de oboseală, s-au prăvălit în culcuşul nu prea confortabil şi au dormit până în târziul zilei.

Cataclismul zguduise din temelii întreaga planetă. Munţii Himalaya, Alpii, Kilimanjaro, Sierra Nevada, Kinley, Anaconda, Vinson din Antarctida, absolut toate lanţurile muntoase fuseseră „teşite”. În locul lor se ridicaseră alte înălţimi besmetice, scoarţa pămânului fiind puternic afectată, frământată. În cruciş şi-n curmeziş. În lung şi-n lat. Pe toate paralelele şi meridianele lumii se întâmplase ceva catastrofal.

Obiecte desprinse de pe sol fuseseră aruncate dincolo de troposferă, de torpopauză. Unele mai grele ajunseseră în mezosferă şi chiar în ionosferă, la 400-500 km înălţime. Acolo unde nu exista decât azot molecular. De la Pulul Sud la Ecuator, de la Ecuator la Polul Nord viaţa umană şi animală încetase să mai existe. Chiar şi axa pământului suferise o oarece descentrare. După trecerea momentelor de vârf ale alinierii, polii planetei Terra nu mai erau la locurile lor.

La baza de la Cap Canaveral, un grup de cosmonauţi, între care ccopii şi femei terminaseeră un lung stagiu de pregătire. În momentul alinierii erau echipaţi complet, ca pentru un zbor în univers. Simţind vijelia, cutremurul care se abătuse şi în preajma lor, s-au prins de mâini, în grupuri de câte cinci-şese inşi. Au fost „săltaţi” şi ei în aer, din cauza lipsei forţei gravitaţionale normale, odată cu celelalte obiecte din preajmă, cu rampele de lansare, cu recheta gigant care era pregătită de lansare în cosmos, programată peste circa trei luni de zile. Rachetă echipată cu toate cele necesare pentru ca o mică comunitate să poată supravieţui un timp mai îndelungat.

N-a fost să fie aşa. Oamenii şi vehicolul s-au desprins de sol, zburând fiecare aiurea. În grupul aleşilor pentru secretosul zbor cosmic se instruiseră oameni de pe toate continentele, din circa o sută de ţări ale mapamondului.

Unii, înlănţuiţi ca într-o horă, alţii îmbrăţişaţi au fost aruncaţi în aer. În cele câteva minute, cât a durat încetinirea vitezei de rotaţie, ca şi puterea gravitaţională, apucaseră să ajungă prin stratosferă. După care, puterile terstre, intrând în forţa lor obişnuită, i-au chemat către ele. Dar nu mai exista marele grup. Se răsfiraseră la mii şi mii de kilometri distanţă unii faţă de alţii. Echipamentele, costumele protectoare funcţionaseră ireproşabil.

Argus împreună cu Argentina au reuşit să facă ordine în adăpostl subteran. După care au plecat spre locul în care fusese lăcaşul de rugăciune.

Undeva, în zare, apăruseră nişte ridicături de pământ care semănau cu dealurile. Mai în depărtare se vedeau munţi.

Argentinei îi spusese fratele său, preotul Crin, că sub biserică săpase şi betonase un adăpost antiatomic. Cei doi au dscoperit locul în care fusese biserica. Scotocind cu speranţe mărturisite, au găsit locul prin care se intra în adăpostul pomenit de Crin. Au săltat cu uşurinţă chepengul şi au coborât în el. O mulţime de lucruri erau răvăşite.

Preotul Crin avusese grijă să le rânduiască după anume trebuinţe. Săpase, cu ajutorul dreptcredincioşilor din parohia sa, fără zarvă, în timp. Amenajase o mulţime de incinte. Pentru lemne, pentru combustibil lichid. Într-altul se găseau butelii cu gaz lichefiat. Mai erau acolo cămări cu butoaie cu ulei comestibil, apă minerală, rezerve de alimente între care cartofi, cofraje cu ouă, făină, mălai, sare, zahăr… Chiar şi o rezervă de îmbrăcăminte şi încălţări adusese.

Nici la aparatul de radio găsit în adăpostul respectiv n-au reuşit să prindă vreun semnal. După o „inspecţie” sumară au ieşit la lumina zilei. Care ziuă se aprpia de sfârşit.

În zorii zilei următoare au ieşit din nou la suprafaţă.Dinspre răsărit se ridica soarele, împrăştiind în calea sa lumină şi căldură. Au îngenuncheat şi au rostit Tatăl Nostru. Din înalturi, parcă plutind prin faţa celor doi supravieţuitori a apărut, pe un caier de nor cumulus de timp frumos, Fecioara Maria

- Domnul Dumnezeul nostru vă trimte îndemnul: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!”

Apoi, norul s-a îndepărtat de ei.

Nu le venea să creadă.

- A fost chiar Maica Domnului, Argus, aşa-i?

- Cred că Dumnezeu Sfântul ne-a trimis porunca.

Într-un alt loc de pe planetă, unde aterizaseră în condiţii normale câţiva cosmonauţi, au avut parte de aceeaşi viziune.

-Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi Pământul! În pace şi bună înţelegere. Domnul Dumnezeul meu va veghea asupra voastră.

Pe norul de un alb imaculat pe care venise, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a luat zborul către alte mici comunităţi de oameni care scăpaseră de cataclism, ducându-le mesajul Creatorului

Fragment din romanul „Belele” apărut la Casa Editorială „Freamătul”

____________

~”Farsa”

Lae Popescu este agent de turism.Locuieste in Calarasi, e incadrat in munca la Slobozia si face naveta la Fetesti. Pleaca de acasa cu personalul de 6,25 si se inapoiaza cu cel de 20,40. Se scoala la sase dimineata, se spala-n graba, infuleca ceva in timp ce se imbraca sis are-n tren deindata ce mecanicul anunta, prin suieratul sirenei locomotivei, plecarea din statie. Ajunge,n pat la zece seara. Sau dupa. Cincisprezece ore pe drum de fier. Dar nu-i oboist. Citeste noaptea pana adoarme cu cartea in mana. Acuma-i preocupat de noutatile din turismul intern. Trebuie sa sustina examenul pentru postul de sef de birou. Functie onorabila, substantial platita, cu raspunderi in orasul resedinta de judet. Se arunca-n tren, intra in al cincilea comaprtiment de clasa intai, san u fie pe osia vagonului, salute pe toata lumea, dupa care isi aprinde o tigara.

- Pardon, scuzati! Supara pe cineva fumul? Se trezeste bunacuviinta din el. Stiti, pentru mine, asta este cafeaua de dimineata. O “irigata” (pe care o scoate dintr-un ambalaj de Kent).

Liniste. Doamna de langa fereastra, o necunoscuta pentru navetisti, il aproba.

- Admir oamenii care se respecta. Fumati Kent, da?

- Mda…

- Daca nu va suparati, si eu…

- Cu placere, poftiti!

Intinde indatoritor pachetul.

- Vai ce amabil! Multumesc, tinere! O tigara la ora asta…

“Incarca plamanii pentru toata ziua cu mizerii tabacice” – sunt gata sa izbucnesc. Dar ma abtin. Vecinul meu de vis-à-vis, navetist si el, se ridica, iese pe corridor, isi fumeaza Snagovul.

- Asa sunt unii, fac pe manieratiii.Vor san e dea lectii de buna purtare – sare cucoana continuand sa suga din “irigata”. Cu lacomie, parca. Este la al treilea fum.

- Ce facusi, tinere, cumparasi tigari mucegaite? Asta-i Kent?

- Nici n-am zis ca este, doamna…

Rumoare.Companioana isi scoate nervoasa ochelarii din poseta voluminos, imitatie de piele de krokodil (poseta, nu cucoana!).

- “Bucuresti”…Esti trisor. M-ai pacalit! Dumneata una zici, alta fumezi.

- Scuzati-ma, doamna, eu v-am oferit o tigara, iar dumneavoastra ma jigniti. Nu-i frumos…

- Sa-ti fie rusine! Ma faci sa-mi stric stilu’. Unde lucrezi, ma rog?

- In turism, dar ce importanta are?

- Are, cum san nu aiba? Pai, da, ca asa sunteti alde dumneavoastra astia de la Turism. Anul trecut mi-am luat billet de odihna cu 82 de lei meniul, dar am mancat la 34. Ce chestie oribila!

Se ridica, iese pe culoar. Il “ataca” pe omul cu tigara aprinsa:

- Fiti amabil,, n-aveti un Snagov?

- Bineinteles.

- Ma serviti sip e mine?

- Cu placere. Poftiti!

Aprinde tigara. Trage un fum. Apoi inca unul. Expira rotocoale, de fumator inveterate.

- Buna, dom’le! Asta da tigara!

Mai, 1988

________________

~”Magiun de Frecăţei”

Cel de al doilea război mondial era în toi. Tatăl meu adoptiv, Florică, era cantonier în gara Hagieni, foarte aproape de staţia căii ferate afându-se un mamelon de pământ, acea movilă de la marginea satului Ferdinand I (astăzi localitatea numindu-se chiar Movila, după ce o vreme fusese Vasile Roaită), aflându-se cea mai ridicată cotă a Bărăganului ialomiţean: vreo 42 de metri.

Cantonierul Florea D a fost detaşat, pentru o perioadă ceva mai îndelungată, la Frecăţei, în Basarabia dezrobită de armata română chiar la începutul războiului. Fusese detaşat odată cu el şi unchiul Ionel Moldoveanu, cumnatul mamei Lixăndrina, cantonier şi el în gara Ograda, împreună cu soaţă-sa, tuşa Miţa cantoniereasa. Aceştia ajunseseră la Reni. Cele două localităţi basarabene – Reni şi Frecăţei – erau foarte aproape una de alta.

Pe la sfârşitul verii, mama Lixădrina s-a înţeles cu soră-sa, tuşa Miţa, să se întâlnească pe pământ basarabean. Cum aveam permise gratuite pe calea ferată, am pornit la drum de…fier.

La Frecăţei se copseseră pepenii. Băgaseră bob frumos şi strugurii. Singura mâncare, în cele vreo două săptămâni petrecute la Frecăţei – dimineaţa, la prânz, seara – erau pepenii. Mai răruţ, se adăuga câte o bucăţică de brânză ori vreo ciozvârtă de pasăre.

Cele două surori au hotrât să pregătească şi ele, ca toţi localnicii, magiun de pepeni. A trebuit să ajut câteva zile la întreţinerea focurilor pentru fierberea pepenilor ce urmau să fie transformaţi în magiun de Frecăţei. Pe care, mama Lixăndrina şi tuşa Miţa l-au pus în câteva oale de pământ, le-au legat bine la gură şi le-am dus cu trenul în Bărăgan. Ne-am ospătat din acel magiun de pepeni basarabeni toată toamna, iarna, primăvara, până-n târziul verii următoare.

N-am mai fost, după aceea, în Basarabia, până către sfârşitul anului 1990 când, conducerea Agenţiei Române de Presă – ROMPRES, unde munceam, a hotărât să mă deplasez la Chişinău pentru toată luna decembrie, împreună cu alţi trei colegi de breaslă, pentru a-i ajuta pe cei de la tânăra Agenţie Moldova Pres.

Într-o discuţie avută cu inginerul Oazu Nantoi, director-general adjunct al Agenţiei Moldova Pres, am aflat că în luna mai 1989 se crease Frontul Popular din Moldova pentru Renaştere Naţională, având sediul la Chişinău. Cam atunci a început şi lupta pentru introducerea limbii române ca limbă de stat cu grafie latină. La cel de al II-lea Congres al FPM s-au comis unele greşeli, printre care şi aceea de a schimba denumirea Republicii Socialiste Sovietice Moldova în Republica Română Moldova, îmi spunea inginerul Oazu. Au avut loc reacţii violente, mai ales în Transnistria

Aproape toată luna decembrie am colindat Basarbia, ca ziarist, în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş. Prin rotaţie cu ceilalţi colegi de la ROMPRES, făceam de serviciu atât la şedinţele Parlamentului, Consiliului de Miniştri, Preşedinţiei. În Parlament, mai ales, lucrările se desfăşurau atât în româneşte, cât şi în ruseşte (foarte mulţi deputaţi preferau să-şi spună opiniile în limba rusă, fără nici un fel de traducere, lucrările fiind conduse numai în limba română).

Într-una din zile m-am deplasat la o uzină din Capitala Basarabiei, ca să mă documentez pentru un reportaj solicitat atât de Agenţia Română de Presă, cât şi de Radiodifuziunea Română. La intrare mi s-a spus că directorul-general (un rus get-beget) nu vroia să mă primească pentru că, vezi Doamne, nu eram planificat. N-am plecat. În timp ce portarul era ocupat cu niscaiva trebuşoare, m-am strecurat la etajul clădirii, unde-şi avea biroul „generalul”.

„Şefa de cabinet” n-a grăit boabă româneşte, motiv pentru care am cam ridicat tonul întrebând-o ce căuta acolo, într-o uzină moldovenească, dacă nu cunoştea limba ţării. A încercat să-mi pună stavilă în intenţia mea de a intra în biroul directorului-general. În timpul hărţuielii noastre (eu în româneşte, ea în ruseşte), uşa biroului şefului s-a deschis, în cadrul ei ivindu-se cel căutat de mine. L-am salutat respectuos: „Bună ziua!”, dar şi „Dobrii deni!” Omul m-a luat de braţ, m-a invitat în birou, a comandat cafele. „Ia ni ponimaiu pa ruschi”, i-am zis după ce ne-am aşezat. I-am explicat, mai ales în româneşte, că sunt corespondent special al ROMPRES, dar şi al Moldova Pres, şi mă interesau informaţii pentru reportajul meu. Mi-a făcut semn să şed blând. A chemat la el un adjunct ce vorbea româneşte. Mi-am făcut documentarea, înregistrând şi un interviu pe minifonul din dotare. Printre altele, l-am întrebat de ce , ca director-general al unei uzine moldoveneşti, nu vorbea limba acelei ţări? Nu a putut să mă lămurească, dar când i-am zis că voi transmite reportajul şi la radio şi la cele două agenţii de presă, mi-a zis că ar fi bine să mai mă gândesc, pentru că urma să părăsească postul pentru a se retrage la Moscova unde-şi avea familionul. „Fotoliul dv v-a fi ocupat tot de un rus?” „Nu, va fi numit un moldovean”, mi-a răspuns.

Relatându-le întâmplarea atât preşedintelui Mircea Snegur, cât şi primului ministru Mircea Druc, aceştia mi-au confirmat că aveau de gând să schimbe, în timp, conducerile marilor unităţi economice.

În 16 decembrie 1990 am luat parte la o mare adunare populară, unde erau circa 800 000 de participanţi, organizată fiind de Frontul Popular din Moldova , care a început şi s-a încheiat cu cântecul „Deşteaptă-te, române!” Mi-am notat câteva lozinci scrise şi strigate atunci de participanţi: „Jos jugul colonial sovietic!”, „Trăiască România Mare!”, „În Moldova, o singură cetăţenie!”, „Doamne Dumnezeule, scapă-ne de urgia sovietică!”, „Nu mai vtrem ajutor frăţesc, mai greu ca jugul turcesc!”, „Trăiască Moldova suverană!”, „În casa asta devastată, nu vrem un Stalin niciodată!”, „Jos imperialismul sovietic!”, „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”, „Copiii Moldovei vor să trăiască fără comunism!”, „Lenin a fost cel mai mare criminal al secolului XX !”

Ţinând seama de amintirile mele din copilărie, precum şi realităţile trăite în Republica Moldova anilor `90, din lecturile pe care le-am prcurs în timp, personal trăiesc cu convingerea că Basarabia a fost şi este pământ românesc.

Un prim argument, istoric, descoperit în volumul şi„Basarabia – drepturi naţionale şi istorice” scrisă de Gheorghe I Brătianu, reeditată de către Florin Rotaru la Editura „Semne” Bucureşti, în 1995, ar fi acela „decupat” din capitolul „Rezumat cronologic”: 1359, data când a fost fondat principatul Moldovei (în care era inclusă şi Basarabia); 1739, Rusia a ocupat pentru prima dată Basarabia; 1856, Tratatul de la Paris, prin care Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei; 6 februarie 1918, Proclamarea independenţei Basarabiei faţă de Rusia; 28 octombrie 1920, este semnat Tratatul de la Paris de către Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia, recunoscându-se unirea Basarabiei cu România; 26 iunie 1940, ultimatumul sovietic prin care se cerea României cedarea imediată a Basarabiei (în 28 iunie 1940, trupele URSS ocupă deja Basarabia şi Bucovina de Nord); 22 iunie 1941, trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS, reiau Basarabia şi Bucovina septentrională.

Sunt numeroase scrierile publicate de-a lungul vremii în care autori de cele mai diverse orientări au scris despre necazurile Basarabiei Române. Astfel, profesorul Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, scria printre altele: „Poartă de creştinătate cum a numit Ştefan Vodă, Ţara Moldovei, unde bătrânele cetăţi ale Hotinului, Chiliei şi Cetăţii Albe stau strajă de veacuri împotriva slavismului cotropitor şi lavei asiatice, Moldova şi Basarabia noastră au continuat, veac de veac, destinul lor de margine împietrită a civilizaţiei şi ordinii europene, aşa cum pe aceleaşi pământuri au străjuit altădată Dacii şi Imperiul Roman”.

În volumul antologic „Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti”, îngrijit de Florin Rotaru, apărut la Editura „Semne”, în 1996, semnează Ioan Pelivan „Din suferinţele Basarabie sub stăpânirea rusească”, Ştefan Ciobanu „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusească”, protoiereul Ioan Stoicov „Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Z.I.Husărescu „Mişcarea subersivă în Basarabia”, N.P.Smochină „Din amarul românilor de peste Nistru”, Gheorghe Tătărescu „Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”, generalul R. Roseti „Războiul pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei”, Mihai A Antonescu „Basarabia se răzbună”.

Acelaşi autor a mai scos la aceeaşi editură şi în acelaşi an volumul „Basarabia română”, în care sunt selecţionate articole sau studii scrise de Mihai Eminescu „Basarabia” şi „Tendinţe de cucerire”, Nicolae Iorga „Pagini despre Basarabia”, U.S.Clark „Basarabia”, Wiliam Howell Reed „Basarabia 1918″, general M.N.Schina „Basarabia. Ianuarie 1918-iunie 1919″ , Onisifor Ghibu „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, Ion Nistor „Dreptruile noastre asupra Hotinului”.

Nicolae Iorga publica în gazeta „Neamul Românesc”, anul al IV-lea, nr.138, articolul Sufletul românesc în Basarabia după anexare” : „Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adică acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, într-o vreme când fruntaşii ţării nu mai ştiau să lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova-de-Sus când ne-a luat-o Austria; răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit”.

Mă opresc aici cu relatările, cu argumentele că Basarabia-i ţinut neaoş românesc. Fie ca vremurile, prezente şi vitoare, să facă lumină asupra acestui capitol al istoriei românilor!

Călăraşi, 10 iulie 2007

___________________

~”Prin Călăraşiul Basarabiei”

La circa şase sute kilometri distanţă de municipiul-reşedinţă a judeţului Călăraşi din România, dincolo de Prut, în Republica Moldova, pre numele său pe care l-am învăţat încă din clasele primare – Basarabia -, se află o altă localitate cu acelaşi nume. Populaţia aşezării numără cam paisprezece mii de locuitori.

Am avut prilejul să-i fiu oaspete spre sfârşit de decembrie 1990, la invitaţia unor colegi de breaslă de la Agenţia Naţională de Informaţii a Republicii Moldova şi ai gazetei raionale „Zorile”.

Într-o sală a Primăriei – arhiplină cu cititori -, am fost martor şi participant la întâia reuniune a membrilor unui nou cenaclu literar care s-a născut chiar atunci pe lângă redacţia „Zorile”. Ziceam că prima şedinţă, de constituire, s-a desfăşurat într-una din încăperile Primăriei. O altă clădire, tot aşa de „făţoasă” în care funcţionase până nu demult organul puterii locale raionale, a fost preluată pentru nişte folosinţe mai…estetice: Şcoala de arte plastice.

În cadrul reuniunii au citit, în acea după-amiază de decembrie, Lila Roşca („Povestea unei sorţi”), Ion Bulbaş („Ion Creangă”), Aliona Palade („Limba mea română”), Nicolae Ciobanu („Către Eminescu”), Mariana Chivadă („Limba”). Nu m-am dat în lături să citesc şi eu din una din propriile-mi cărţi.

Vasile Cojocaru, preşedintele Secţiei raionale Călăraşi a Frontului Patriei din Moldova, prezent la cenaclu, avea să remarce: „Am crezut că am pierdut patru generaţii de oameni. Dar, ascultându-vă astăzi creaţiile, îmi dau seama că cea de a patra nu este, nu va fi pierdută. Frumoasele, reuşitele voastre versuri despre limba noastră îmi dau certitudini”.

Temerea domnului Cojocaru este estompată, eliminată chiar nu numai prin concluziile ce s-au putut trage în urma unei reuniuni a celui mai tânăr cenaclu literar din Basarabia, ci şi de măsurile generale luate sau în curs de iniţiere în Moldova de dincolo de Prut. În şcolile primare şi gimnaziale din localitatea-gazdă, limba maternă şi-a intrat în drepturile legitime.

La Liceul pedagogic, unde o mie opt sute de elevi învaţă, deocamdată, în limbile română şi rusă, în clasele de început ale actualului an şcolar se predă numai în limba română.

Am mai văzut în cancelaria acelei instituţii de învăţământ care pregăteşte dascăli şi drapelul tricolor, aşezat la loc de înaltă cinstire, ca şi orarul scris în româneşte. Cu grafie latină. Grafie folosită din ce în ce mai intens pe firmele magazinelor ca şi în instituţiile publice.

La Călăraşi, ca şi în toate localităţile prin care m-au purtat paşii vreme de mai bine de trei săptămâni prin Basarabia, am întâlnit aceleaşi meritorii strădanii de a revigora limba moşilor şi strămoşilor noştri pentru a o repune în drepturile-i depline în acest ţinut dintre Nistru şi Prut.

_______________

~”Semnal de alarmă”

Trei curse a facut omul de pe platforma vagonului pana-n compartiment ca sa-si care toate bagajele. Doua geamantane dodoloate, doua granite acoperite cu fete de masa, legate cu sfoara groasa ca san u se vada ce era in ele si nici praful san nu patrunda, cateva papornite, invelite bine si ele, o ditamai damigeana…

- Greu al dracu’, dar uite c-am reusit! Daca pleca trenul mai repede o pateam.

Nu-i raspunde nimeni. Un ceferist cu stelute pepetlite rasfoieste ziarul. O familie, sot si sotie, continua in soapta sa schimbe impresiile despre felul in care au fost primiti la parinti. Inginerul de la IEELIF e necajit ca i s-a defectat masina de serviciu si este obligat sa calatoreasca vreo cateva zile cu trenul. De la Calarasi la Sarulesti. Cu schimbare in Ciulnita.

- Macar dac-as putea sa ma deplasez cu acceleratul personalul asta…Monotonie, plictiseala!

- De ce nu stati la Sarulesti, daca acolo aveti locul de munca?

- La tara? Abia am scapat. Douas-de ani am stat pe glie, in balta , la Gradistea. Chinuiala mare! D-aia m-am mutat in oras?

- Ma rog, e treaba dumneavoastra. Puteti veni acasa la 2-3 zile. Sau o data pe saptamana.

- Asta s-o faci matale! Eu am nevasta tanara…

- Ce lucreaza sotia dumitale? Il intreaba omul cu bagajele.

- A muncit pana am luat-o. Dupa aia n-am mai lasat-o. Se surmena, mititica. La Combinat era inginer constructor. De la 7 la service, pana seara la 7.Program de santier.

- Îhî…Oare opreste la Turn?

- Ce staiei-i asta?

- Pai, nu-i, dar acolo se mai intampla sa mai opreasca.

- Pe vremuri, cand se tragea semnalul de alarma.

- Aha!

Trenul se apropie de PO, adica punctual de oprire al Combinatului Siderurgic. Nu coboara nimeni. Urca doua personae.

- Aici de ce-au facut halta?

- Pentru viitor, intra in vorba ceferistul.

- Cum, adica?

- Cand se va inteti activitatea la Combinat, acest PO isi va dovedi eficienta.

Trecem de bariera. In dreptul fostei baze de productie a trustului local de constructii, mecanicul reduce viteza.

- Taci ca asta-i de-al meu! Opreste la Turn.

- Ba! Ii raspunde omul in uniforma.

- Daca nu se hotaraste, eu am sat rag semnalul de alarma.

- Indrazneste!

Omul pune man ape maner. Ramanem inmarmuriti. Cand vede ca trecem de blocul Turn, trage. Sare plumbul de la sigiliu cat colo. Un scrasnet metallic si trenul intepeneste in nemiscare.

- O sa te cam coste…

- Ei, si? Da’ eu cum era sa ma car cu atata afurisenie de bagaje de la gara pana aici?

- Cu taximetrul. Te costa mai putin.

- Ce conteaza cativa lei in plus?

Conductorul trenului a depistat repede locul incidentului. A intrat in compartiment. Omul carase cam jumatate din sarsanale pe platforma vagonului.

- Cine a tras semnalul de alarma?

- Dansul!

- Da, recunosc. Eu. Platesc!

- In sfarsit, vom rezolva cateva procese-verbale cu autori necunoscuti.

- Adica?

- Veti plati toate stationarile de anul acesta datorate opririlor prin tragerea semnalului de alarma.

- Eu, dom’le?

- Dumneavoastra. Semnati, va rog, procesul-verbal!

Era la sfarsitul lui decembrie…

Decembrie 1987

“Piesa” selectate din volumul “Intamplari in tren” aparut la Casa Editoriala “Freamatul” din Calarasi

_______________

~”Spania în note de călătorie”

Palatul de cristal

Printre multele minunatii ale Madridului se afla una pe care nu am intalnit-o pana aici in peregrinarile mele pe mapamaond: Palatul de Cristal.

Situat in Parcul Retiro, ce se intinde pe o suprafata de o suta douazeci de hectare – un adevarat plaman al capitalei Spaniei – , Palatul de Cristal este gandit inca din 1887. El a fost conceput de Richardo Velasquez Bosco si Alberto del Palacio, in vederea protejarii unor plante aduse din Filipine. S-au inspirit, am aflat, dupa Palatul de Cristal existent atunci si conceput de Joseph Paxton, din Londra.

Palatul de Cristal din Madrid este asezat pe buza unui lac in care isi fac mendrele rate salbatice, numerosi pesti viu colorati de natura, alte vietuitoare acvatice.

La intrare, vizitatorul este intampinat de paznici amabili care nu-ti permit sa pasesti pe luciul oglinzii imense ce tine de podea, numai dupa ce te descalti si iei in picioare ciorapi curati oferiti de gazde.

Daca pe jos totul este oglinda-oglinda, plafonul, peretii palatului sunt din cristal Asa ca vizitatorul patrunde intr-o adevarata lume de basm. Totul in jur straluceste, inaltator, fermecator. In linistea pe care oaspetii o pastreaza pe parcursul strabaterii incintei de la un capat la altul, in crucis si-n curmeziş,daca esti prea visator, gandul te poate purta foarte usor prin feericele peisaje ale copilariei intalnite cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene, prin cele tari si imparatii care ne-au mangaiat si infrumusetat pruncia in anii de inceput ai patrunderii noastre in asta lume.

Atentie fetelor, doamnelor si domnisoarelor! Nu faceti imprudenta sa mergeti la Palatul de Cristal din Madrid in tinuta neglijenta, fara sa va luati pe dedesubturi cele strict necesare, pentru ca riscati sa va expuneti intimitatile tuturor celor care viziteaza in acele clipe palatul si care, in loc sa priveasca in sus ori lateral se uita in jos. Oglinda imensa desconspira totul…

Casa de Campo

In 20 iunie 1969 a fost inaugurata o linie de teleferic ce strabate distanta de 2,5 km, la o inaltime de 40 metri. In cabine de cate sase persoane, telefericul ajunge la Casa de Campo (Casa din Camp), amplasata si ea pe o alta colina a Madridului. In jurul acesteia, pe vreo mie sase sute de hectare, se desfasoara o zona verde, deluroasa, pe care nu s-a construit nimic, fiind considerata un alt „plaman al orasului”. Pe suprafata respectiva se afla locuri de destindere, de recreere in aer liber, madrilenii, ni s-a spus – dar am observat si noi – avand grija ca, dupa petrecerea unor placute, reconfortante ore la iarba verde, sa nu lase dupa ei nici o „urma” care sa murdareasca peisajul.

Deplasarea cu telecabina se face cu o viteza de 3,5 metri intr-o secunda, ocupantii putand sa vada in aceasta deplasare atat peisajele destinate orelor de destindere, precum si autostrada pe care o traverseaza, ca si raul Manzanares, iar la inapoiere, cladirea conservata a unei foste fabrici, in apropierea careia se gaseste un imens cuptor oval de ars caramida.

La capatul liniei de teleferic, in Casa de Campo, este amplasat un restaurant cu autoservire.

Din Casa de Campo, de pe platoul care o inconjoara, se pot admira muntii Sierra de Guadarama, acoperiti, partial, cu zapada.

De fapt, Madridul, in intregul lui, este amplasat in Podisul Castiliei Noi, asa ca distanta pana la munti nu pare a fi prea mare. Tot de acolo se zaresc, pe o alta colina, palatele, bisericile, alte monmente importante ale orasului, iar pe o inaltime nu prea mare si nici prea indepartata, parcul de distractie pentru tineri si varstnici, dotat cu felurite feluri de instalatii mecanice ori electrice.

Fragmente din volumul „Colinele Madridului”

__________________

~”Templul vinurilor”

Localitatea Cricova din Basarabia se află la câţiva kilometri depărtare de Chişinău. În 1954, cariera de piatră din zonă a fost amenajată ca un adevărat „templu al vinurilor”, ce se desfăşoară pe o distanţă de şaizeci de km prin pântecul pământului.

La sfârţit de decembrie 1990 aveam să descind şi eu aici, împreună cu colegi de la Agenţia Naţională de Informaţii Moldova-Pres. În „scorburile” de piatră îşi păstrează –dar le şi prepară – productele Asociaţia de Şampanie şi Vinuri de Marcă din Republica Moldova. În hrubele acestea sunt reunite colecţii de vinuri din multe ţări europene (Franţa, Italia, România, Ungaria, Portugalia…)

În butii de stejar, împrăştiate pe cincisprezece artere subterane care coboară până la optzeci de metri adâncime, sunt păstrate, conservate, învechite tot atâtea soiuri de vinuri. Ele sunt depozitate în fosta carieră de piatră, denumirile coridoarelor subterane fiind deosebit de…chemătoare: străzile Riesling, Souvignon, Aligote, Fetească, Codru. Temperatura mediului ambiant se păstrează, constant, la 12-14 grade Celsius, iar umiditatea 95-100%.

După ce ne-am plimbat pe câteva din aceste artere, pe plafoanele cărora „zeama” de struguri se preumbla prin conducte de sticlă de mai mici ori de mai mari dimensiuni, doamna Tatian Ursu, tehnolog în cadrul Combinatului, ne-a invitat în prima sală de degustări, cu fotolii, acolo unde, în 1968 a fost ca oaspete şi Iuri Gagarin, întâiul cosmonaut al Terrei.

Din sala lui Bachus, folosită pentru degustări mai intime, am fost invitaţi în alta, plină de tainice mistere, numită de localnici „Fund de mare”. Este ornată cu o ancoră descoperită în zonă de către cei care au exploatat cariera şi păstrează plafonul original, de calcare, und se observă fosile marine prinse în titanice ziduri de Măria-Sa Cronos, în fosta Mare Sarmatică.

Am adăstat şi în sala „Casa Mare”ornată cu sculpturi şi metaloplastii de o rară frumuseţe şi o certă valoare artistică. Aici aveam să degustăm un „Aligote” cu parfum de flori de câmp îmbuteliat în urmă cu cinci ani, o „Fetească” ce avea miros de căpşunică, un excelent „Moldovenesc” selecţionat , un „Codru” roşu ce nu poate fi deosebit de un veritabil „Cabernet”, o sticlă de „Cricoveanca” de culoarea vişinii putrede obţinut în 1975, precum şi câte un pahar cu şampanie albă şi roze.

Salvarea noastră, pentru a nu cădea în ispita turmentaţiei,a constat în aceea că gazdele nu ne-au aşezat pe masă diverse brânzeturi, caşcavaluri ori plăcinte (de care beneficiază degustătorii profesionişti), ci o simplă cutie cu bomboane de ciocolată. „Gustărică” ce ne-a ţinut permanent în priză, reamintindu-ne că a doua zi urma să scriem şi să transmitem relatări din sălile de şedinţe ale Parlamentului Republicii Moldova, unde eram acreditaţi.

________________

~”Via din Coconi”

Una din cele mai productive plantatii de vii din judetul Calarasi a fost (nu stiu daca a mai si ramas) cea din satul Coconi. S-a plantat in urma cu 14 ani, pe colinele din apropierea lacului Mostistea, o suprafata de 100 hectare.De la distanta am vazut-o in dese ocazii, dar mai aproape n-am apucat sa ajung pana martea trecuta. Prilejul mi l-a oferit inginerul Virgil Negrea. Omul care s-a aflat aproape doua decenii la carma Intreprinderii Viei si Vinului. In via de la Coconi se fac acum taierile de rodire. Cam 60 de oameni, membri ai Asociatiei Agricole “Vitasem” participa la aceasta operatiune de mare importanta pentru viitorul productiei de struguri. Impreuna cu nea Florea Banica, seful fermei nr.3 a respectivei exploatatii agricole cu capital privat, am socotit cam cati butuci mai are via din Coconi. Pe cele 50 de hectare care au mai ramas in productie (diferenta pana la suta de ha s-a defrisat in “focul” Revolutiei de la inceputul anului 1990), se afla 165 000 butuci de vita-de-vie din soiurile “Babeasca”, “Muscat Otonel”, “Feteasca”, “Merlaut”, “Chasla”, ‘Cramposie”. Cu “viteza” cu care se actioneaza la o asemenea suprafata, ar trebui 3-4 saptamani ca sa se termine taierile de rodire. Prin luna mai urmeaza sa se execute carnitul viei. Dar, in aceste zile ar mai trebui efectuat un tratament cu sulfat de cupru. Un fel de “alifie pe rana”, pentru protejarea coardei.Informatiile folosite in prezentele accente le-am aflat strabatand, la pas, impreuna cu inginerul Virgil Negrea, plantatia de vita-de-vie de la Coconi. Specialistul care a participat direct, in urma cu 14 ani, la plantatul aceteia. In anii buni, din via de la Coconi s-a recoltat peste un vagon de struguri de pe fiecare hectar. Acum, Dumnezeu cu mila…, pentru ca actualii proprietary nu dispun de sumele necesare pentru a face tratamentele cuvenite.

___________________

~“Floarea soarelui”

S-A SCHIMBAT CEVA IN ROMANIA ??

Primim de la scriitorul Aurel David,un remarcabil “prozator de epoca”,aceste insemnari scrise cu aproape opt ani in urma.Actualitatea lor-care este ” actualitatea jafului necontenit”unde apar aceleasi personaje ce traiesc din banul public, din “lucrari si reparatii fara rost” si din “importuri inutile “-ramane,din pacate , parca a doua noastra natura.

__________________________________________________________

Romania a fost si a ramas un mare cultivator de floarea-soarelui. La Institutul de Cercetari pentru Cereale si Pante Tehnice Fundulea s-au creat soiuri si hibrizi care s-au generalizat in toate zonele tarii. Mai mult decat atat, prin relatiile directe ale prof. univ. dr. Viorel Vranceanu, multi ani de zile seful Programului national de floarea-soarelui, actualul presedinte al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice, ale actualului director-general al institutiei, dr. st. Gheorghe Sin, ca si prin cele ale ICCPT Fundulea, aceasta planta oleaginoasa si-a gasit cumparatori in Italia, Franta, Statele Unite ale Americii…

In 1999, in Romania s-a obtinut o productie record de floarea-soarelui: aproape 1, 300 milioane tone. Cu toate acestea, cele 17 fabrici prelucratoare existente in tara, ca si proprietarii celor 400 prese de ulei cu capacitate mici din mediul rural duc lipsa de materie prima. De ce? Pentru ca o treime din cantitatea de sora-soarelui destinata consmului se exporta (in 1998 s-au exportat aproape 100 000 tone).

Din datele puse la dispozitie de catre Ministerul Agriculturii si Alimentatiei rezulta ca, in tara, se vor prelucra aproximativ 700 000 tone.Daca ne-am orienta dupa cifrele oficiale, romanul nu ar trebui sa aiba grija uleiului comestibil pana la viitoarea recolta de rasarita, pe motiv ca se vor trimte pe piata interna 210 000 tone. Alte 75 000 tone s-ar putea sa ia calea exportului.

Statisticile arata ca in acest an, importurile de ulei comestibil au fost, totusi, cu 200 la suta mai mari decat anul trecut! In conditiile in care taxele vamale sunt destul de impovaratoare. De exemplu, ucrainenii percep o taxa la exportul semintelor de floarea-soarelui de 23 la suta. La asta se adauga inca 30 de procente la intrarea in Romania.

1999

_____________

~„Freacă piatra!“

De la inaltimea celui de al 26-lea etaj al hotelului “Burn” din Boca Raton se poate admira o priveliste destul de rar intalnita pe mapamond. Aici este amplasat restaurantul “Oceanul albastru”, unde se servesc apetisante preparate culinare: de la crabi, raci, caracatite, languste, pana la traditionalele fripturi de porc sau de curcan. Dar, fara un vin romanesc de… marca.

Mesele localului sunt amplasate in spatii aerisite, ce fac inconjurul casei lifturilor pe exact 360 de grade. Clientul care se incumeta sa serveasca masa aici trebuie sa dispuna de dolari, nu gluma! Numai costul unei sticlute cu apa plata, de 300 mililitri, se ridica la opt dolari, iar al unei cafelute, la zece dolari.

Pe servetelul asezat impreuna cu tacamul, in fata fiecarui client, se afla si o pietricica albastra, de dimensiunile unui deget, foarte frumoasa. Consumatorul este indemnat, printr-un flururas ingenios tiparit, sa urmeze indemnul gazdei: “Freaca piatra!” Adica, sa ia intre degetetele mare si aratator ale mainii, cu care numara de obicei bancnotele si sa o frece, cu amagitoarea promisiune ca daca te conformezi vei castiga, in ziua aceea, sau foarte curand, o importanta suma de parai.

Am aflat de la oamenii localului ca exista destui clienti ai hotelului care urca pana la cel de al 26-lea etaj, la “Oceanul albastru”, pentru a freca piatra aducatoare de noroc.

Iar de la acea inaltime, mergand prin fiecare incapere a localului, despartite prin niste pereti care nu sunt mai grosi de un milimetru, se pot admira Ocanul Atlantic, de obicei foarte albastru, ca si zecile de hoteluri si restaurante din preajma, canalul navigabil intercostal, gura de intrare se de iesire din apele dulci spre cele ale oceanului, sute de yahturi, salupe, vapoare, barci mai mici sau mai incapatoare, de obicei echipate cu motoare, imensul teren de golf al firmei “Boca Raton Club” pe care se organizeaza nu numai intalniri diurne amicale, ci si nationale sau internationale, terenuri de tenis, de baschet, piscine cu nemiluita.

Un vaporas transporta, din jumatate in jumatate de ora, clientii “Burn”-hotelului, cale de cateva mile, pe un alt amplasament, situat chiar pe plaja la ocean, de unde ii recupereaza, atunci cand acestia simt nevoia, fara sa se scotoceasca prin buzunare sau sa foloseasca nelipsitele carduri.

Cei impatimiti in ale pescuitului isi pot potoli eventualele porniri, dand la undita chiar la debarcaderul de la “poalele” hotelului-turn “Burn”. Asistati, de cele mai multe ori, de cate un pelican dornic sa primeasca prada de-a…gata.

AUREL DAVID

_________________

~„Pestriţe“

Din multimea observatiilor zilnice pe care le-am facut in cele sase luni petrecute in America, am desprins cateva ce mi s-au parut dincolo de firescul unei vieti normale, punandu-le, mai ales, vis-à-vis de realitatile dintr-un stat fost comunist. Iata cateva, “decupate” la intamplare, din tumultul vietii de peste ocean:

Se munceste mult in Florida. Dar aici nu mi s-a parut aplicabil proverbul romanesc “Cine nu munceste, nu mananca”. De ce? Am intalnit, deseori, oameni purtand pe piept cartonase pe care se putea citi: “Dati-mi niste dolari ca sa-mi cumpar o bere”. De regula, primeau. Sau, in New-York, un asemenea “cersetor” aduna zilnic 150-200 dolari. Dupa incheierea “serviciului” de somer pancartist, omul se schimba in haine “domnesti” si mergea la un restaurant de lux pentru a se ghiftui boiereste. Unde lasa si obisnuitul bacsis de 4-5 dolari!

Pute gura unora de te trazneste! Daca majoritatea oamenilor se spala pe dinti de cate 2-3 ori pe zi, exista destui care fug de periuta si de pasta ca…dracul de tamaie.

Majoritatea americanilor se lauda ca fac parte dintr-un popor cult. Greseala, pentru ca, destul de multi se rezuma la vizionarea unor programe televizate, necitind o carte cu…anii.

Intre anii1972-1998, procentul persoanelor cu varste de 30-39 de ani, care citeau zilnic ziarul, a scazut de la 73 la 20 la suta!

Am cunoscut cateva doamne care aveau copii in clasele primare si care tineau pe langa casa un caine sau o mata. Foarte bine! Numai ca atunci cand se inapoiau de la serviciul zilnic, mai intai sareau sa-si imbratiseze animalele, la intrarea in casa, nu odraslele.

Zilnic apar pe piata o multime de ziare, unele avand sute de pagini si cantarind kilograme bune, pe care americanul de rand nu le citeste. Cauta in fuga anuntul de care este interesat, dupa care il arunca la gunoi.

Statul Florida a fost si este acoperit cu multe mlastini si cu nisipuri. Dar, se cumpara…pamant!

Legumele si fructele nu au, de regula, gust. Ele se aduc de la altii, parcurgandu-se mii de kilometric congelate, refrigerate, pierzandu-si calitatile pe care le-au avut atunci cand au fost culese.

In America exista felurite feluri de ingrasaminte chimice, care mai de care mai…ingrasant. Pana si buruienile plantate in perimetrele noilor comunitati sunt ingrasate, irigate…Motivul? Sa dea bine in fata vizitatorilor zonelor verzi din preajma caselor, ca si a locuitorilor respectivelor cartiere.

Pe autostrada statala 9 T din Florida, intre localitatile West Palm Beach si Miami, exista o banda de circulatie rutiera (autostrada are cinci benzi pe fiecare sens de deplasare), pe care nu pot patrunde, la anumite ore, decat automobilistii care au la bord cel putin o persoana in plus. Banda respectiva este destinata mai ales navetistilor ce se deplaseaza catre sericii sau inapoi spre case, cu o singura masina. Avantajul: este mai putin aglomerata la orele de varf.

Insemnari din volumul “Florida la ea acasa” aparuta la Casa Editoriala “Freamatul”, in 2006.

AUREL DAVID

_______________